Într-o țară unde „transparența” este o glumă bună la târgul de la țară, iar „munca în echipă” înseamnă mai mult „fiecare pentru buzunarul său”, politicienii din România își fac drum prin scena politică ca niște actori într-o piesă de teatru absurd. Hai să-i descompunem pe aceștia, pentru a înțelege mai bine ce fel de specimene ne guvernează, dar, ca orice în România, să o facem cu zâmbetul pe buze și cu un dram de sarcasm.
1. Politicianul „Neamțul De Fapte Mărețe”
Acesta este politicianul care apare ca un model de „sinceritate” și „modestie”. Este adesea văzut vorbind despre „fapte mărețe” care ar putea schimba destinul țării, dar care, de fapt, nu schimbă mai nimic. Promisiunile sale sunt atât de vagi încât nimeni nu le poate contesta, iar realizările sale sunt la fel de puțin concrete.
Exemplu: Klaus Iohannis – Președintele României este exemplul perfect al politicianului care, deși vorbește despre „România educată” și „România lucrului bine făcut”, nu poate să-și păstreze nici măcar coalițiile politice în funcțiune și nici să ducă la bun sfârșit promisiunile făcute în campania electorală. Deși are un discurs „neamțesc” despre ordinea și disciplina germană, realitatea politică românească arată mult mai haotic.
2. Politicianul „Nici Măcar Nu Înțeleg Ce Fac Aici”
Acesta este politicianul care ajunge în funcții importante doar pentru că „a fost acolo” și „se pricepe” să zâmbească la camerele de filmat. Nici nu știe exact ce minister conduce, dar se descurcă să spere la mai mult. În fața unei întregi țări, se laudă cu „realizări” pe care nimeni nu le poate explica, dar care sunt, evident, „în curs de implementare”.
Exemplu: Violeta Alexandru – Fostă ministră a Muncii, Violeta a reușit performanța de a vorbi despre măsuri economice și sociale pe care nimeni nu le înțelegea. Răspunsurile sale în fața presei erau adesea o combinare de „suntem pe drumul cel bun” și „încercăm să facem tot ce putem”. Ce înseamnă acest „tot ce putem”? Nu se știe nici astăzi.
Exemplu: Lucian Bode – Un alt politician care a fost în fruntea Ministerului de Interne, dar care nu părea niciodată prea sigur de ce face acolo. De fiecare dată când erau puse întrebări incomode, răspunsurile lui Bode păreau pregătite, dar deloc convingătoare.
3. Politicianul „Căpcăunul Din Partidul Său”
Acești politicieni nu sunt neapărat buni la vreo reformă majoră, dar sunt extrem de pricepuți în a naviga prin apa tulbure a alianțelor politice. Scopul lor principal este să mențină echilibrul intern al partidului și să își protejeze propriile interese.
Exemplu: Liviu Dragnea – Un maestru al jocurilor de culise, Liviu Dragnea a reușit să își mențină partidul (PSD) pe linia de plutire ani buni, manipulând, trădând și alianțându-se cu diferite grupuri pentru a-și păstra influența. Deși și-a „pierdut” funcția de prim-ministru din cauza condamnărilor, Dragnea a rămas o figură centrală în PSD, prin puterea sa de a manipula „marile schimbări” din interiorul partidului.
Exemplu: Victor Ponta – A fost prim-ministru, dar carierele sale politice și-au urmat un drum sinuos. Deși a început cu promisiuni mari, nu a reușit niciodată să mențină un curs stabil și a navigat între partide în funcție de propriile interese. Ponta este imaginea politicianului care trăiește pentru a supraviețui, nu pentru a schimba România.
4. Politicianul „Prea Tânăr, Prea Deschis”
Acesta este politicianul care vine cu un discurs despre „schimbare” și „reformă”, dar care, din păcate, se lovește de realitatea sistemului politic românesc. Idealist și plin de energie, dar nepregătit pentru ceea ce presupune, de fapt, guvernarea. Tânărul promite marea cu sarea, dar descoperă rapid că schimbările nu se fac peste noapte și nici fără compromisuri.
Exemplu: USR-PLUS – În această categorie, tinerii din USR-PLUS sunt emblematici. Deși au promovat o „politică curată”, unii dintre reprezentanții lor s-au lovit de sistemul viciat al politicii românești și au realizat rapid că simpla dorință de schimbare nu este suficientă. Cristian Ghinea, fost ministru al Fondurilor Europene, a fost unul dintre cei care au încercat să aducă „noua viziune” în administrație, dar s-au lovit de birocrația instituțională și de lipsa unui plan real de schimbare.
Exemplu: Mara Mareș – Tânără și entuziastă, a intrat în politică cu un discurs progresist, dar a fost rapid învățată că politica românească nu este atât de ușor de schimbat. Păstrând o imagine proaspătă și de „om al străzii”, Mara Mareș a fost supusă presiunilor și compromisurilor necesare pentru a supraviețui în peisajul politic actual.
5. Politicianul „Deschizătorul De Uși”
Este politicianul care își construiește cariera pe abilitatea de a deschide „uși”, adică de a media alianțe și a rezolva conflicte interne, dar fără a produce vreo schimbare substanțială. Acesta este foarte bun la supraviețuit și la rămânerea relevant în politică, indiferent de context.
Exemplu: Theodor Stolojan – Un veteran al politicii românești, Stolojan a navigat cu succes între partide și funcții, păstrându-și influența în diverse momente istorice. Cunoscut pentru abilitatea sa de a „deschide uși”, Stolojan nu a avut parte de niciun scandal major, dar a rămas un jucător de „kulise” esențial pentru politica românească post-revoluționară.
6. Politicianul „Următorul Mare Lider”
Acest politician este mereu pe cale de a deveni liderul partidului, dar niciodată nu ajunge acolo. Este într-o permanentă campanie electorală, promițând „marea schimbare” fără a da vreodată detalii clare. Aș dori să le numesc „mari visători politici”, care vor să conducă țara, dar au mereu scuze pentru întârzierea promisiunilor.
Exemplu: Dan Barna – Liderul USR a fost văzut drept un posibil „mare lider” al României, dar până acum a rămas blocat în căutarea unui compromis între ideile reformiste și realitățile politice. Deși a promis o „nouă politică”, Barna a rămas prins într-o rețea de alianțe care i-au subminat imaginea, fără a aduce schimbările pe care le-a promis.
Exemplu: Clotilde Armand – Primarul Sectorului 1 din București este un alt exemplu de politician tânăr care a ajuns la putere promițând schimbarea. Cu un discurs „anti-sistem” și un plan de „modernizare” a administrației locale, Armand s-a lovit de rezistența mașinăriei politice și birocratice. Deși a reușit câteva proiecte notabile, este încă departe de a deveni un „mare lider” pe plan național.
Concluzie
Politicienii din România sunt ca actori pe o scenă mare, fiecare cu rolul său – unii sunt „marii reformatori”, alții sunt „perpetuatori ai tradiției”, iar unii sunt doar „băieți de treabă” care știu cum să se mențină în fața camerei. Toți reușesc, într-un fel sau altul, să rămână relevanți, dar schimbările promise sunt, de obicei, doar iluzii.
Indiferent de fețele și numele lor, acești politicieni continuă să joace același joc, adaptându-se sistemului, în timp ce noi, cetățenii, urmărim spectacolul. Politica românească este un cerc vicios, iar „marea schimbare” tot întârzie să vină.
Așadar, să rămânem cu zâmbetul pe buze, pentru că, deși costumele se schimbă, povestea rămâne aceeași.
