Ah, Vadim Tudor. Ce „bucurie” să-ți aduci aminte de el. Cu o carieră politică ce a fost la fel de fascinantă și terifiantă precum o piesă de teatru absurd, Vadim Tudor a reușit să fie un fel de „nebun genial” al politicii românești. De fapt, să nu-l numim „genial”, căci o mare parte din „genialitatea” lui stătea în gesturile de nebunie, în tiradele cu iz de „zeflemea politică” și în spectacolele pe care le dădea la fiecare apariție publică. Nu-l putem uita, dar nici nu putem spune că l-am înțeles vreodată pe deplin.
1. „Patriotismul” în stil Vadim: România Mare sau „români la pământ”
Vadim Tudor a fost, fără îndoială, un „om al poporului”. Cel puțin asta se străduia să arate. Își construia discursurile pe fundamentele unui naționalism aproape maniacal, cu un patriotism de tipul „dacă nu ești cu mine, ești împotriva țării”. Era atât de îndrăgostit de România încât ar fi putut s-o declare statul său personal, cu tot cu locuitori.
Citat: „România nu e a ta, România e a noastră, a celor care suntem dispuși să luptăm pentru ea!”
Interpretare: Dacă nu-l susțineai pe Vadim, înseamnă că nu iubeai țara, deci te puneai împotriva „Patriei”. Că aș fi vrut să fiu în „echipa” lui, dar mă simțeam ca un personaj dintr-un film horror, undeva între „Cum să cucerești lumea” și „Cum să îngropi orice formă de logică politică”.
2. Discursuri furibunde și invective de băiat bun
La capitolul „vorbit urât și cu nervi”, Vadim Tudor a fost maestru. Într-o eră când „political correctness” părea să își facă loc, Vadim era exact opusul: un vulcan de ură verbală care își făcea simțită prezența prin exprimări fără perdea și un limbaj de „mângâiere”. Ne-a delectat cu o serie de invective care ne-au rămas în minte pentru mult timp.
Citat: „Călcați-mă pe cadavru ca să mă aveți!”
Interpretare: Când Vadim Tudor rostea astfel de cuvinte, aveai senzația că te afli pe un alt continent politic, unde toate regulile normale de dialog și civilizație au fost abolite în favoarea unei lupte primare pentru putere.
Astea erau cuvintele unui politician care putea să transforme o dezbatere în tabloid, iar un discurs în invective și scurte momente de glorie în fața propriilor fani. Nu conta cine îl asculta sau care erau subiectele, Vadim Tudor dădea adesea impresia că trebuie să fie mereu „pe cale de a exploda”.
3. Politicianul „rebeliunii”, mereu în afaceri cu „băieții buni”
Desigur, Vadim nu a fost doar un simplu provocator pe plan verbal. Cariera lui politică a fost marcată de o serie de alianțe „stricte” și o continuă goană după putere. Nu era străin de „manevrele politice” și nici de a-și schimba opinia în funcție de vânturile politice.
A fost cunoscut pentru alianțele sale controversate, inclusiv cu partide și politicieni despre care spunea inițial că nu ar avea nimic în comun. Dar, așa cum se întâmpla frecvent în politică, principiile sale erau oricum „flexibile”, iar capriciile de moment păreau să fie mai importante decât orice fel de fidelitate ideologică.
4. Partidul România Mare: „marii patrioți”
Vadim a fost „tătucul” Partidului România Mare (PRM), un vehicul care a reușit să strângă laolaltă o combinație de naționalism extrem, ură față de minorități și o viziune conservatoare, dar cu un iz populist destul de puternic. PRM a fost un partid al „românilor adevărați”, așa cum îl prezenta Vadim, dar, în realitate, multe dintre ideile sale erau mai degrabă niște povești de groază politice.
Citat: „Românii trebuie să își apere drepturile cu orice preț!”
Interpretare: Deși poate părea un discurs de politician responsabil, în cazul lui Vadim totul devenea o armă retorică pentru a crea imagini cu „dușmanii” țării. Mai mult, pentru Vadim, „românul adevărat” era acel român care îi acorda susținere fără a pune prea multe întrebări.
5. Un „nebun” cu o viață care se sfârșește în același stil
Nu poți vorbi despre Vadim Tudor fără să menționezi momentul în care el a încercat să-și reînvie gloria politică la fiecare alegere. A fost un politician care a „trăit” pentru a fi mereu în prim-plan, un showman cu un discurs periculos, un „nebun al națiunii” care se autoproclama apărătorul dreptății și al naționalismului „curat”. Și, până la urmă, în ciuda multor eșecuri electorale, a reușit să își lase amprenta asupra politicii românești.
A făcut de toate: a fost senator, a fost „liderul națiunii” pentru o perioadă, a încercat să fie președinte, iar, la final, a devenit o figură tristă a unei epoci politice ce a avut nevoie de mai mult decât un „populist” pentru a deveni ceva semnificativ. La final, Vadim Tudor a murit în același stil „mare” în care a trăit: cu mulți susținători, dar și multă critică.
6.Începuturile „nebunului”: De la poezie la politică
Deși în politică a fost un „pionier al neconvenționalului”, Vadim Tudor a fost și un om al literaturii, scriind poezii și articole, chiar înainte de a deveni un nume cunoscut. De la poezii de dragoste la critici dure ale regimului, Vadim a încercat să se prezinte ca un „intelectual” al vremurilor sale. Dar tot el a reușit să transforme acest „intelectualism” într-un instrument al manipulării politice, fiind din ce în ce mai greu de distins de o „fantasmă” a propriilor ambiții.
Concluzie: Vadim Tudor – „nebunul național
În ciuda derapajelor sale, Vadim Tudor rămâne o figură importantă, dar și controversată în politica românească. El nu a fost doar „nebunul național”, ci și un simbol al unei perioade în care românii își căutau identitatea politică, iar discursul populist și radicalismul se înmulțeau. Un politician care a reușit să își facă loc în istorie prin metode neortodoxe și printr-un caracter dificil de ignorat.
Așadar, Vadim Tudor rămâne, chiar și după moarte, o prezență mai mult decât notabilă. Un nebun al unei Românii în căutare de răspunsuri, care a reușit să își joace rolul, să-și construiască imaginea și să câștige adepți, dar și să lase în urmă o țară destul de rănită de prea multe promisiuni populiste.
